Duminca Sf. Maria Egipteanca

        Cu cât ne apropiem de sfârşitul postului, Biserica prin pericopele evanghelice şi implicit prin sfintele slujbe din această perioadă ne vorbeşte tot mai vădit de patimile mântuitoare ale Domnului.
        Prima evanghelie citită în această Duminică a V-a din Postul Mare, ne redă a treia şi ultima prevestire a patimilor şi învierii Mântuitorului. În comparaţie cu primele două, această prevestire este mult mai precisă, este arătat locul păgânilor, se vorbeşte de batjocorirea şi biciuirea Sa: „Că iată ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor, şi-L vor da în mâinile păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor biciui şi-L vor omorî, iar după trei zile va învia” (Matei 10,33-34).
        Cu toate că le vorbeşte de patimi, doi dintre apostoli, Iacov şi Ioan, fii lui Zevedeu, cer tronuri şi măriri lăsându-se biruiţi temporar de slava deşartă. Mântuitorul îi corijează arătându-le că ei trebuie să-I urmeze în slujirea smerită a aproapelui: „Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească ci să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”(Matei 10,45).
        A doua pericopă evanghelică citită în cadrul Sfintei Liturghii din această duminică are în prim plan iertarea unei femei păcătoase care a manifestat o iubire plină de căinţă faţă de Hristos Domnul. Această evanghelie ne duce cu gândul la Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, care a devenit, pentru Biserică, icoană şi pildă de adevărată pocăinţă. Trăindu-şi tinereţea în cele mai urâte fapte de stricăciune şi desfrânare şi după o călătorie plină de păcate spre Ierusalim ea este oprită de o putere nevăzută să intre în biserică şnchine Sfintei Cruci. După o rugăcine plină de căinţă şi de zdrobire sufletească către Maica Domnului ajunge să se închine Sfintei Cruci a Domnului. La ieşire înalţă din nou o rugăciune fierbinte către Maica Domnului, după care un glas o îndeamnă să treacă Iordanul şi să meargă în pustie.
        După 47 de ani de nevoinţă Cuvioasa Maria se aseamănă mai mult cu îngerii: când se roagă pluteşte în văzduh, merge pe apă ca pe uscat, cunoaşte gândurile altora şi vede cele de departe şi cele viitoare ca şi cum ar fi de faţă.
        Prin două lucruri ne uimeşte Cuvioasa la începutul schimbării vieţii ei: hotărârea neclintită de a începe o viaţă nouă şi ruperea desăvârşită cu păcatul. Pentru a începe o viaţă nouă cu Hristos trebuie să avem hotărârea de a părăsi păcatul. Nu putem să punem început bun dacă nu urâm păcatul din adâncul sufletului. Fericitul Augustin, care în tinereţe a dus şi el o viaţă păcătoasă, se ruga cu mare căinţă: „Doamne, ajută-mă să Te iubesc, aşa cum mai înainte am iubit păcatul”.
        Sfânta Maria Egipteanca pe care o pomenim în acestă duminică ne arată cât de mare este puterea pocăinţei, care iată a ridicat pe cea care fusese înainte o mare păcătoasă pe culmile sfinţeniei: „Ceea ce mai înainte erai plină de tot felul de întinări, te-ai arătat aleasă lui Hristos, prin pocăinţă urmând vieţii îngereşti şi cu arma Crucii calci în picioare pe demoni. Pentru aceasta te-ai arătat mireasă a Împărăţiei cerului, Marie prealăudată”.
        Pilda Cuvioasei este una de încurajare, de speranţă şi de nădejde pentru toţi oamenii care vor să se mântuiască. Sfinţii Părinţi văd pocăinţa ca pe un proces de convertire, ce nu priveşte atât păcatul în sine ci reîntoarcerea la Dumnezeu. Important e viitorul, iar nu trecutul, însănătoşirea iar nu boala. Căinţa presupune schimbarea modului de a gândi sau mai bine spus o înoire în duhul minţii după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel.
        Pocăinţa, numită al doilea botez, leac mântuitor, leac pentru rana păcatului, uşă care scoate din întuneric şi duce la lumină, este cea care aduce însănătoşirea sufletului prin iertarea păcatelor. Ea aduce ceea ce nu poate să aducă psihoterapia modernă şi anume, tămăduire sufletului ce vine de la Hristos Domnul, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Dar această tămăduire credinciosul o dobândeşte numai dacă se spovedeşte sincer în scaunul Sfintei Taine a Mărturisirii şi urmează recomandările duhovnicului. Tertulian, în secolul III, asemăna mărturisirea cu arătarea rănilor în faţa medicilor, iar cei ce nu le descoperă din ruşine, mor roşi de ele.
        Pocăinţa este o lucrare cu adevărat trebuincioasă omului, pe toate treptele vieţii sale duhovniceşti. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul spune: „Nu vom fi învinuiţi, fraţilor la ieşirea sufletului, că n-am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns pentru păcatele noastre”.
        Preot caritate Marius CIOBANU