Să învăţăm şi pe alţii postul

        S-a predicat foarte mult despre Post, s-a scris foarte mult despre Post, despre rolul şi folosul său. Virtutea postului trebuie cultivată în sufletele elevilor şi tinerilor, pentru ca ea să fie o stare de normalitate atunci când ei vor ajunge oameni de bază în societatea noastră şi astfel să observăm legătura dintre Post şi misiunea profesorului de Religie în Şcoală.
        În privinţa Postului, ca profesori de Religie nici nu se pune problema să abdicăm de la regula lui. Suntem într-un fel luminători ca şi slujitorii sfintelor altare. Elevii şi tinerii cu care intrăm în contact aşteaptă mult de la noi.
        Trebuie să fim modele de comportament, în clasă, în cancelarie şi în societate. Într-un fel aş putea spune că abia aşteaptă unii să-şi justifice neputinţa, lipsa de voinţă sau necredinţa prin ideea că nici cel (sau cea) care predă Religia nu posteşte.
        De altfel, cum poţi vorbi la clasă despre Post dacă nu-l practici? Când suntem întrebaţi (şi suntem cu toţii întrebaţi) dacă postim în posturile de durată, potrivit mi se pare a răspunde: „Mă străduiesc să-l ţin pe tot! Cu ajutorul lui Dumnezeu sper să reuşesc!“.
        Dacă e vorba de întrebarea pusă în cancelarie, de un coleg de altă specialitate, cu siguranţă ea se poate transforma într-o discuţie, într-o scurtă catehizare, pentru că răspunsul are, pentru cel neobişnuit cu viaţa liturgică sau scrierile duhovniceşti, ceva misterios „... cu ajutorul lui Dumnezeu?!!” El voia să audă: „da sau nu!“. Posteşti sau nu! Un răspuns categoric: „da“ poate arunca pe mulţi în mândrie, mai ales că interlocutorul poate începe imediat cu laude de genul: „Bravo ţie! Tu ai credinţă mare! Eu nu pot posti!“. Răspunsul categoric „nu“ produce sminteală în toate situaţiile: „Păi dacă nici tu... dar apoi eu, care nu le am p-astea cu credinţa“. Consider că nici pentru smerenie un profesor de Religie nu ar trebui să spună: „nu postesc”.
        Pot spune din experienţa mea că elevii de liceu nu postesc într-un număr prea mare. S-a împământenit nefirescul obicei de a posti în prima şi ultima săptămână, eventual şi miercurile şi vinerile. Problema este delicată pentru că în multe familii nu se posteşte.
        Părinţii elevilor noştri (care au cu aproximaţie între 35-55 ani) sunt aceia care, născuţi într-o societate comunistă, nu au avut şansa pe care o au copiii lor de a afla de pe băncile primilor ani de şcoală despre Hristos şi Biserică. Aşa că elevul dornic să postească se loveşte de mentalitatea părinţilor care nu vor să schimbe tabieturile şi obiceiurile casei doar pentru ca aşa vrea copilul. Şi chiar dacă există bunăvoinţă (şi dragoste) din partea mamei, chiar dacă ea posteşte, apare cel puţin, la o parte dintre elevi, o altă problemă. Anume, cei ce învaţă dimineaţa se plâng că nu pot posti pentru că pleacă dimineaţa de acasă şi se întorc uneori după amiază. Dimineaţa devreme unii nu pot mânca, iar timpul orelor se suprapune peste două din mesele din zi. „ Nu mă pot hrăni doar cu alune şi biscuiţi, iar eu mâncare la borcan nu iau“, îmi spunea un elev deunăzi. Cei ce învaţă după-amiaza nu au această problemă (putând servi acele două mese acasă); de altfel, se observă aceasta şi prin numărul mai mare al celor ce postesc. În aceste cazuri delicate - după cum am spus - se cuvine a-i îndemna pe cei în cauză să renunţe, dacă e cazul, la îmbuibare şi să se aplece mai cu râvnă spre postul sufletesc, spre rugăciune, spre pocăinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Dacă nu îţi schimbi viaţa, la ce mai posteşti? Schimbarea bucatelor nu ajută la nimic“; iar Sfântul Teodor Studitul în acelaşi duh învaţă c㠄postul cel adevărat este abţinerea de la orice lucru rău“. Dacă, din motive obiective, elevul nu poate posti alimentar nu trebuie să aibă senzaţia că postul acesta este pierdut, dimpotrivă, ceea ce ţine de el să facă: paza minţii, paza limbii, înmulţirea faptelor bune, pocăinţa etc. Am primit o adevărată pildă de la o elevă care din motivul pomenit mai sus nu poate posti (adică, nu se posteşte în familia ei). Ea îmi spunea : „De mâncat, voi mânca ce-mi dă mama! Însă voi renunţa la ciocolata mea preferată, Smash sau ?????, pentru mine e o oarecare formă de post, de înfrânare, de exerciţiu al voinţei. De altfel mă voi strădui spre postul sufletesc!“.
        Trebuie să vorbim tinerilor cu mult entuziasm despre Post, despre bucuria de a posti. Un cuvânt ca acesta din Marele Vasile le poate da multă râvnă: „Pentru cei ce postesc de bunăvoie, postul le este folositor tot timpul, pentru că demonii nu îndrăznesc să atace pe cel ce posteşte, iar îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lângă cei ce-şi curăţesc sufletul cu post“. Este ştiut că Postul este arma asupra diavolului şi că Scriptura pomeneşte că un anumit soi de demoni „nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21).
        Din experienţa sa de viaţă, fiecare profesor poate şi trebuie să mărturisească izbânda împotriva patimilor diavoleşti ce ies „numai cu rugăciune şi cu post“. Elevul are nevoie de exemplu, vrea să audă că tu însuţi, ca profesor de Religie, ai trăit bucuria vindecării de unele neputinţe prin rugăciune şi post.
        De aceea cred că cea mai bun㠄reclamă“, dacă putem spune aşa, care se poate face Postului este că poate fi numit „armă asupra diavolilor“, aşa cum numim şi Sfânta Cruce. De altfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că cel ce nu cunoaşte postul, nu cunoaşte crucea.
        Aşa cum orbul pe orb nu poate să călăuzească tot aşa şi profesorul de Religie trebuie să-şi amintească de cuvintele Scripturii: Cel ce va face (binele) şi va învăţa pe alţii să facă (binele) acela mare se va numi în Împărăţia lui Dumnezeu.
        Mihaela BLIDAR, Profesor de Religie la Şcoala Copălău