Naşterea Maicii Domnului

        Naşterea ta de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea (Tropar)
        Ziua naşterii fiilor lui Adam şi a Evei, era socotită ca o zi de tristeţe pentru cei ce se năşteau şi nu de bucurie fiindcă erau nişte fii ai mâniei, ai păcatului şi chiar vrăjmaşi a lui Dumnezeu. Erau sortiţi pieirii şi moştenitori ai blestemului Dumnezeiesc, căci până la Mântuitorul toată lumea mergea în iad, şi buni şi răi. Cu naşterea Fecioarei Maria, au început să se ivească zorile de ziuă, să treacă noaptea aceasta de întuneric şi să se aştepte soarele dreptăţii care va lumina lumea şi o va răscumpăra din blestemul cel greu în care căzuse.
        Iată de ce naşterea Sf. Fecioare Maria este un eveniment de mare bucurie pentru neamul omenesc. Pe această Fecioară o aşteptau prooroci, patriarhi ai Vechiului Testament şi tot neamul omenesc. Împăratul Solomon, înainte de naşterea Sf. Fecioare, cu mulţi ani, o vesteşte cu duhul zicând: „Cine este această fericită făptură care se iveşte în calea vieţii cu atâtea haruri? Ea este strălucitoare ca zorile unei frumoase zile, plăcută ca luna şi aleasă ca soarele. Este puternică şi înfricoşătoare, ca armatele aşezate în linie de bătaie cărora nimeni nu le poate sta împotrivă”.
        Într-adevăr, Sfânta Fecioară este înfricoşătoare pentru iad, căci s-a născut ca să zdrobească capul şarpelui diavol. Ea se naşte ca să devină Maică a Mântuitorului, a Fiului lui Dumnezeu. Se naşte pentru a lucra mântuirea neamului omenesc, pentru a fi Împărăteasa cerului şi a pământului.
        O, cât este de slăvită Naşterea Sfintei Fecioare Maria! Dumnezeu - Tatăl îşi pune toată bunăvoinţa. Dumnezeu - Fiul vede mai înainte în ea pe Maica Sa iubită, iar Dumnezeu-Sf. Duh se odihneşte în ea şi o umbreşte ca pe o Fecioară şi mamă sfântă fără de prihană. Îngerii slăvesc cu cântări de bucurie şi se luminează prin venirea ei în lume. Leagănul Sf. Fecioare Maria a fost înconjurat de smerenia cea mai adâncă şi de sărăcia cea mai desăvârşită. Ea trebuia să distrugă păcatul mândriei care se înrădăcinase adânc în inima omului. Prin exemplu ei a arătat lumii că smerenia şi sărăcia vor umple de daruri cereşti pe cei ce o urmează.
        În Palestina era un om cu numele Ioachim, care avea o soţie ce o chema Ana. Amândoi erau de neam mare, împărătesc şi arhieresc, plini de bunătate şi de milostenii. Erau smeriţii şi evlavioşi, nelipsind de la biserică, unde aduceau lui Dumnezeu jertfe şi mulţumiri pentru binefacerile primite. Erau însă foarte mâhniţi, căci ajunseseră la adânci bătrâneţi şi nu aveau nici un copil.
        În vremea aceea cei care nu aveau copii erau socotiţi ca lepădaţi de Dumnezeu şi de aceea erau dispreţuiţi, iar ceilalţi nu primeau nimic din mâna lor. La biserică ei trebuiau să stea mai în urmă şi când aduceau jertfe la altar ei erau ultimii.
        Într-una din zile fiind sărbătoare mare la evrei, s-au dus la biserică şi Ioachim cu soţia lui. Din râvnă pentru Dumnezeu, au îndrăznit să aducă jertfă înaintea celorlalţi. Preotul s-a mâniat foarte tare şi i-a înfruntat cu cuvinte aspre. Ioachim şi Ana au ieşit afară ruşinaţi. Mergând spre casă bătrânul Ioachim spuse femeii sale: „Pe mine nu mă mai trage inima să merg în casa mea, pentru că suntem urgisiţi de Dumnezeu şi de oameni. Du-te tu singură şi dă milostenie la săraci, fă rugăciuni, iar eu mă duc în munte, la peşteră, acolo voi posti şi voi ruga pe Dumnezeu cu lacrimi, să se milostivească spre noi şi să ne dăruiască şi nouă un copil”.
        Despărţindu-se unul de altul, Ana s-a dus acasă, a intrat în grădină şi îngenunchind se ruga lui Dumnezeu zicând: „Doamne Atotţiitorule, cela ce numai cu cuvântul Tău ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să crească şi să se înmulţească Cela ce ai binecuvântat pe Sarra soţia lui Avraam şi la bătrâneţe a născut pe Isac; dă-mi Doamne şi mie roadă pântecelui meu ca să scap de ocara oamenilor şi făgăduiesc că ce voi naşte, fie fată fie băiat, îl voi dărui cu toată inima să slujească Ţie toată viaţa în biserica Ta cea sfântă”.
        Ioachim, bărbatul ei, se ruga în acelaşi timp sus în munte petrecând în lacrimi şi post. Văzând Dumnezeu suspinele celor doi bătrâni, a trimis pe Arhanghelul Gavriil acolo în munte la Ioachim care i-a zis: „Bucură-te Ioachime şi te veseleşte; eu sunt îngerul lui Dumnezeu, Gavriil, şi am venit la tine să-ţi spun că vei avea o fecioară, care va naşte în fecioria sa pe Împăratul lumii. Lasă supărarea şi mergi vesel acasă că a auzit Dumnezeu rugăciunile tale”. Acestea zicând îngerul s-a dus şi la Ana spunându-i şi ei aceleaşi cuvinte.
        După ce a auzit cuvântul îngerului, Ioachim s-a dus acasă unde a aflat-o şi pe Ana veselă, iar după nouă luni aceasta a născut o fetiţă frumoasă şi sfântă, ce era rodul postului, al lacrimilor, milosteniilor şi rugăciunilor.
        În acea vreme evreii aveau obicei să cheme preoţii a opta zi după naştere ca să pună nume pruncului. Aşa au făcut şi Ioachim şi Ana şi au botezat-o pe fiica lor Maria, ce se tâlcuieşte Împărăteasă. În limbajul elinesc aceasta înseamnă izbăvitoare - va izbăvi deci neamul omenesc din ghearele diavolului şi din chinurile iadului.
        Acest praznic îl sărbătorim noi creştinii, această taină o preamărim. Lăudăm pe Ioachim şi pe Ana, părinţii Maicii Domnului. Pe cât au fost de supăraţi, pe atât de mult i-a bucurat Dumnezeu, dăruindu-le pe cea mai aleasă dintre toate neamurile, pe cea care a împăcat cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu oamenii. De aceea Sfânta Biserică cântă cu mare glas troparul naşterii sale zicând: „Naşterea ta de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea ne-a dăruit nouă viaţă veşnică”.
        Într-adevăr, născându-se în Nazaret, Sfânta Fecioară a vestit sfârşitul trist al nopţii păcatului şi s-au ivit zorile unei zile luminoase. Ştim cu toţii că atunci când se revarsă zorile dimineţii toată firea se bucură. Sfânta Fecioară vestea sfârşitul relelor noastre, vestea oamenilor sosirea zilei în care va străluci soarele dreptăţii care va veni să lumineze lumea.
        Fecioara Maria este asemănată cu luna, care este mai strălucitoare decât toate stelele şi care îşi împrumută strălucirea de la soare şi luminează în timpul nopţii. Iisus Hristos - adevăratul soare nu se arătase încă, dar Maria îl vesteşte şi întunericul de care era pătrunsă omenirea începe a se risipi. Prin minunata strălucire a virtuţilor sale ea este asemănată chiar cu soarele însuşi, mai ales că străluceşte ca un soare între noi şi Dumnezeu. Iată despre cine zicea Solomon împăratul: „Cine este aceasta care se iveşte ca zorile, frumoasă şi aleasă ca soarele”?
        Suntem datori să urmăm pilda vieţii şi credinţei Fecioarei Maria. Dacă Sfânta Fecioară Maria stă pe tron strălucit şi s-a înălţat mai presus decât toţi îngerii, aceasta se datorează sfinţeniei, virtuţilor ei şi grijii pe care a avut-o să rodească darurile primite de la Dumnezeu.